L’amour toujours

Dupa o noapte grea si repetarea cosmarului ce ma bantuie in ultima perioada, azi m-am trezit din nou foarte ingrijorata. Ce ma ingijoreaza este focul interior, de orice fel ar fi…bucurie sau suparare, deznadejde sau speranta, trebuie sa-l fac sa arda constant, fiindca tot ce arde puternic nu e de folos, mistuie tot si se consuma repede, de aceea ura face victime iar dragostea moare.

Traim multe, cu toate ne incalzim in sensul bun sau rau, de aceea trebuie sa avem grija doar sa nu ne ranim. In viata un foc lent ne va fi intotdeauna mai de folos decat un incendiu devastator. De aici si teoria ca marile iubiri sau pasiuni nu se vor concretiza niciodata intr-o relatie. Sau cel putin nu intr-una de durata. O relatie stabila si reusita trebuie sa fie linistita. Iubirea te consuma fizic si psihic si in timp devine distructiva. Linistea nu. Traim super senzatii cu foc si pasiune, dar alegem calea usoara si linistita pentru ceva durabil. Probabil e cel mai sanatos. Zilele acestea mi-am consiliat prietena intr-un moment de mare suferinta provocata de pierderea iubitului drag, prin fuga acestuia de responsabilitati. Am vazut-o plangand, uitand de ea, uitand de tot, pregatita sa renunte la orice pentru el, chiar si la ea. E ciudat sa privesti dinafara. Cand esti tu acolo nu vezi, nu auzi, nu asculti. Dar cand esti un simplu observator, neimplicat emotional in acea poveste de dragoste, intelegi: viata e frumoasa, dar o complicam singuri. Iubirea e minunata, atata timp cat nu produce suferinta. O data ce incepe sa fie distructiva, e mai bine sa o distrugi tu pe ea. Din radacini. Sa te bucuri ca ai avut parte de ea, dar sa realizezi ca pana la urma fericirea consta si in linistea ta sufleteasca. Atata vreme cat vei avea sufletul turmentat, nu vei fi implinit nicicand. Si repet, e ciudat ca poti sa intelegi toate acestea privind dinafara, dar e greu sa te detasezi cu ratiune atunci cand esti implicat pana peste cap: adica dupa ce ti-ai prins urechiusele.

Povestea continua. La fel si concluziile. Au trecut exact trei saptamani…21 nopti nedormite, 21 de zile triste. La inceput parea greu, pana la urma a fost si mai greu decat parea. Si ramane doar speranta: nu speranta de a se schimba ceva, ci speranta de a uita. E trist cand analizezi perioada trecuta in care simteai, si cea prezenta in care ajungi sa nu mai simti, din cauza faptului ca sufletul tau este mult prea ranit, iar viitorul mult prea lipsit de perspective. Am deschis prima pagina firav, cu o oarecare teama, apoi mai increzatoare, iar apoi din ce in ce mai increzatoare si mai optimista. Lucrurile merg inspre bine. Ieri am plans. Trecuse exact o zi de cand am plans ultima data. Si n-a fost chiar asa de rau…iar apoi am zambit. Cand inveti sa zambesti din nou iti dai seama ca ai puterea sa treci peste orice. Pentru ca poti, pentru ca mereu ai reusit, si o vei face ori de cate ori va fi nevoie..

Pe de alta parte am observat ca atunci cand ai sufletul turmentat te transformi intr-un adevarat magnet pentru cei din jur. Sau intr-o prada veritabila…Nu am gasit inca explicatia, dar e o chestiune dovedita pe bune. Si daca ai si norocul sa dai peste cateva personaje ,,uzate sentimental”, te poti considera chiar ,,norocoasa”. Tu vrei sa fii libera sa simti, ai nevoie de aceea perioada de ,,reintegrare” in societate, iar ,,uzatii sentimentali” se asteapta sa lesini pentru ca iti dau ei tarcoale, ca si cum fericirea ar fi fost inventata de ei. Ei nu inteleg nimic din ce se intampla, nici nu vor sa o faca, si atunci iti trantesc replica clasica: ,,tu stii ce e mai bine pentru tine”…tradus: ,,nu stii ce pierzi” Dada, normal ca stii, si ,,lesini” din nou .

Lasand partea sentimentala la o parte, ma mai ingrijoreaza ceva…Se spune ca subiectii slabi (de inger) compenseaza o lipsa cu un surplus de mancare. Asta chiar ma sperie, plus am observat ca pofta de mancare creste simtitor, pe zi ce trece. Si dimensiunile la fel . Asa ca pentru mine urmeaza o perioada cu multa munca si multa miscare, ca sa compensez lipsa cu altceva, nu cu mancare. Wish me luck!

Si ca o concluzie peste toate concluziile: Omul are capacitatea de a uita. Si iubi din nou…